Stima de sine și imaginea proiectată

A trecut ceva timp de când am scris ultima oară aici.Aproximativ 6 luni.Șase luni pline,frumoase,cu oameni frumoși și experiențe.

În seara asta însă am avut o discuție interesantă cu o prietenă.Despre obsesia imaginii perfecte și sacrificiile pe care unii și unele le fac doar pentru a da bine în fața societății și a familiei.Adică…se anulează pe sine pentru a deveni produsul perfect pe care ceilalți îl doresc.Acei ceilalți care de multe ori nu dau doi bani pe ”perfectul/perfecta„ ca om,dar care își alimentează egoismul și satisfacția din imaginea uneori chinuită a celuilalt.Un fel de marketing uman.

Ei bine,în spatele perfecțiunii afișate se ascund de cele mai multe ori drame. Cei care ați văzut ”Desperate housewifes”probabil vă amintiți de perfecta Bree.Acea perfectă care avea de fapt cea mai tristă viață dintre toate viețile triste posibile.Atunci cand nimic din ceea ce pentru ceilalti pare ”tot ceea ce un om isi poate dori” nu te mai satisface,atunci cand ansamblul perfect te dărâmă pe tine ca individualitate și te asimilează într-o ecuație romanțată despre perfecțiune cu care eul tău nu are nimic în comun(copilul perfect,familia perfectă,mama perfectă,casa perfectă,jobul perfect,notele de 10,deșteptăciunea perfectă-în mintea unora există și perfecțiunea deșteptăciunii,etc),ei bine atunci subconștientul urlă și tu îl ignori.Continui mica piesă de teatru.Perfectă și ea de altfel.

Perfecțiunea afișată de dragul imaginii este o închisoare dezolantă.Acum ceva timp am întâlnit un om care a dat cu piciorul unei iubiri pe motive de …imagine. A ignorat orice pornire a eu-lui,a strâns din dinți și și-a propus să renunțe la ceea ce îl făcea fericit doar pentru că nu dădea bine imaginii.

Well,un alt caz întâlnit anul ăsta a fost al unei tipe care ar fi dat orice să fie în centrul atenției.Și nu oricum,ci prin perfecțiunea sa,prin judecățile sale de o valoare inestimabilă,prin faptul că poate fi expertă în 20 de mii de domenii în același timp și să te ferească sfântul buton de ”like&share” să îndrăznești să contrazici perfecta,vei fi aspru pedepsit cu:”ești prost,eu știu mai bine decât tine”(care poate ai vreo 3 mastere în domeniu și un doctorat în pregătire).

Cum am prostul obicei de a observa și analiza și cum oamenii care mă înconjoară sunt atât de ofertanți în ambitusul gamelor de atitudini și trăiri,mă întreb de ce unii oameni sacrifică lucruri importante pentru imagine? Care este cauza care declanșează efectul ăsta?De ce imaginea proiectată asupra altora( și de cele mai multe ori falsă) este mai importantă decât echilibrul dintre tine și eul tău?

Imagine proiectată nu este sinonimă nici pe departe cu stima de sine. Ba mai mult,produce o prăpastie uriașă între cine ești cu adevărat  și cine te lupți să arăți că ești,doar pentru a satisface orgolii ce nu-ți aparțin. Chestie de alegere?Poate,dar de cele mai multe ori alegerile/deciziile nu le aparțin oamenilor care se luptă pentru a fi perfecții altora.Neștiind că tocmai imperfecțiunea este perfectul posibil și uman.

Și eu am defectele mele.Uriașe.Sunt analitică și utilizez prea des raționamentul deductiv,sunt ca o râie cu oamenii pe care îi iubesc și extrem de rece cu cei care îmi sunt indiferenți,sunt pasională și ma bat cu mori de vânt,aleg prost și dau șanse/încredere oricui,uneori sunt malefică.Dar m-am acceptat.Imaginea mea în fața celorlalți se reduce acum la rațiuni sociale și estetice. Știu că niciodată nu voi putea face pe plac oricui,știu că s-ar putea să iubesc omul greșit sau să aleg businessul falimentar.Știu că pentru unii voi rămâne aia ”a unor structuri” și pentru alții voi rămâne tipa aia cam nebună. Pentru mulți alții voi rămâne o tipă care tace mult sau care este pasionată la extrem de avioane.Și pentru mulți trecători am rămas tipa care merge pe stradă uitându-se după avioane. Da,al naibii de imperfectă,deloc inocentă.Dar cei care mă iubesc sau o clipă au fost atrași de mine,au fost tocmai pentru asta:imaginea mea e șifonată,controversată și până la urmă nu îmi pasă.Vreau doar să fiu împacată eu cu mine și să ador în continuare să mă privesc în oglindă.

Imperfecțiunea este noua perfecțiune.Poartă-ți defectele,pasiunile și iubirile vinovate.Asta te face mai frumos/frumoasă.

Domnilor de la STS

Stimați domni de la STS,

Am observat zilele trecute că v-ați oprit din timpul dvs prețios pentru a-mi studia umilul blog. Alături de telefoanele-mi ascultate și corespondența supravegheată.  Nu știu ce v-ar fi putut stârni atât de tare interesul.Sau poate sunteți amatori de literatură.

Pentru liniștea dumnevoastră țin să precizez că textele de pe acest blog sunt fragmente din cartea în lucru ”Jurnalul unei pianiste”. Desigur,jurnalul este un lung șir de  întâmplări reale și doar numele persoanjelor au fost modificate. De asemenea țin să precizez că am scris un articol de recomandare pentru cartea ”Ultimul curier ilegal” pentru că o consider o radiografie detaliată a sistemului ce rulează în backgroundul societății românești. Să înțeleg din atitudinea dvs. că domnul Cornel Nemetzi a devenit brusc periculos? Să înțeleg că fostele cadre nu vor înceta niciodată să fie supravegheate? Rămâne de văzut…

Vă invit încă de pe acum,în mod public, la lansarea jurnalului. Nu știu încă momentul exact al lansării,dar promit că vă voi trimite și o invitație oficială. Momentan,povestea jurnalului e încă în desfășurare. Și personajele nu încetează să se modifice. Finalul mă ține până  și pe mine în suspans…

Dar pentru deliciul dvs., stimați domni de la STS, și pentru că îmi vizitați des blogul, redau mai jos un fragment din ”Jurnalul unei pianiste”,mai exact ziua 1 August 2011:

____________________________________________________________________________
M-am trezit într-o simfonie de zgomote urbane:tramvaiul 41 cu scârțâitul său,claxoane,urme de avioane pe cer și o lumină indecentă.Am realizat că părăsisem casa de lângă cimitir,cu numărul 13,implicit orașul plictisitor de provincie și că e prima dimineață din restul dimineților de locuitor al  Bucureștiului. M-am ridicat greoi din pat,mă simțeam obosită.Filtrul de cafea setat cu o seară înainte. Mi-am luat cafeaua și am ieșit pe terasa apartamentului aflat la etajul 12. Arcul de Triumf m-a salutat din îndepărtare,la fel și broasca țestoasă -veșnica locatară,indiferent de numărul chiriașilor perindați pe aici. Nici nu m-am așezat bine pe șezlongul încălzit de soare că telefonul sună. Era domnul T.Instinctiv,iau o poziție profesională și răspund cu un aer oficial,de luni dimineață. ”Sper că v-ați instalat.Vă așteptăm în două ore la unitate”. Răspund sec: ”am înțeles”, în timp ce în mintea mea dau glas unei înjurături elegante. Îmi uit cafeaua pe terasă și îmi fac curaj. Azi nu e doar luni. Nu e doar prima zi de București. E prima zi din restul vieții mele. Și fir-ar,eu nu știu ce să port pentru a mă asorta cu toate astea…

Veșnicul ruj roșu mă însoțește și azi.Invariabil,prin toate locurile unde am trăit,rujul roșu a fost singura mea certitudine. Indiferent de nesiguranța zilei de mâine,de identitățile mele,de adresele sau culorile părului,rujul roșu mi-a dat siguranța. Taxiul ajuns la scară mă așteaptă. Urc în spate,îmi aprind o țigară și îi comunic adresa șoferului. Printre câteva glume(taximestrist…),taxi-ul pornește.Tăcerea mea nepoliticoasă îl lamurește repede pe șofer că nu am chef de comunicări ad-hoc și într-un final tace. În 35 de minute am ajuns la poarta unității. Da,unitatea aceea care nu lasă loc decât de uniforme,e gata să o cunoască pe dra cu rochie roșie,stilleto și ruj roșu. Sunt un contrast,dar un contrast pe care și l-au asumat.

Am trecut de filtrul de securitate,nu înainte de a-i șoca pe  ofițeri.Nu mă încadram în dresscode și nici nu aveam de gând să renunț la țigară. Am pășit cu sigurantă către ușa întredeschisă.În sala de ședințe cei trei bărbați suspect de prietenoși mă așteptau.Ajunsă în dreptul ușii  am zărit pe masă un dosar. Domnul T se ridică în picioare zâmbind: ”Dra Eva,ne bucurăm că ați ajuns!Luați loc!”

 Pășeam ca într-un vis.În mintea mea gândurile se învălmășeau.M-am așezat pe scaunul dintre cei doi,domnul T și Ștefan. Pe fața mea nu se citea nicio emoție. Doar în fumul de țigară se amestecaseră deja teama și siguranța,misterul situației și inconștiența.

P.s. Vă mulțumesc pentru vizită. Data viitoare treceți browserul printr-un proxy pentru a vă păstra vizitele ”secrete”! Lectură plăcută!

Update 1: La puțin timp după publicarea acestui articol m-ați vizitat din nou,stimați domni de la STS. Data viitoare,repet,folosiți proxy,sigur îi cunoașteți utilitatea.

Fără

Fara trecut sau viitor. Iubire. Prea mult gandim,planificam,calculam. Uitam de acum. Alergam dupa aparente. Si nu ne oprim sa respiram,sa privim in noi si in ceilalti. Nu ma intereseaza trecutul sau viitorul. Ma intereseaza azi. Acum. In clipa asta. Cand iubesc si atat. Fara sperante sau vise.Fara memorie. Iubire fara memorie. Si pe care nu maine vreau sa o am,ci azi.
https://www.youtube.com/watch?v=9KeZ5yqzB20

Scrisoare către fata aia vai de ea a cărei scrisoare către patrie mi-a umplut azi Feisbucul

Pentru că prostia e uneori mai periculoasă decât orice altă armă. O replică pertinentă la efuziunile naționaliste ale Domniței Dace.

Nadia bate câmpii

…Și care m-a făcut să râd copios, deși nu era prima dată când dădeam cu ochii de tărășenia cu pricina (click aici). Prima dată când am dat cu ochii de tărășenie a fost cu ocazia celebrității de 15 minute a unei alte fătuci pline de energii de româncă verde, Sabina aia persecutată de liftele păgâne de umbla cu bentița tricoloră pe devlă pe la Antene. Atunci mi-a apărut în Feisbuc scrisoarea ușor agramată, dar plină de sentiment a Domniței Dace Cristiana Mărcuș, iar astăzi, a apărut din nou, din mai multe direcții. Așa că, din postura mea de româncă ce locuiește de aproape trei ani în Londra, simt nevoia să scriu și eu o scrisoare acestei tinere dezorientate, pe care destinatara nu o va citi, dar nu-i așa că e un truc retoric mișto și la modă să scrii scrisori deschise unor destinatari închipuiți?

Deci, fată dragă. Aș…

Vezi articolul original 1.280 de cuvinte mai mult

Ultimul curier ilegal

„Niciodată, dar absolut niciodată să nu te aştepţi de la serviciile de informaţii la recunoștință, înţelegere şi, de ce nu, milă. Acestea, la fel ca titanii din mitologia greacă, îşi vor devora în primul rând şi cu precădere proprii copii, adică fostele cadre şi colaboratori„, Cornel Nemetzi, fost şef al  serviciului de spionaj clasic pe Europa din cadrul SIE, în perioada aprilie 1990-decembrie 1997.

De vreo două săptămâni am renunțat (din nou) la televizor și implicit la informarea prin clasicele canale media. Acum informația vine pe alte surse,quality,și salvez zilnic milioane de neuroni de la pieire,pentru că brusc mediul înconjurător s-a curățat. De aceea acum aloc mai mult timp pasiunii mele principale,cititul. Mi-a căzut în mână,cu totul întâmplător,cartea lui Cornel Nemetzi,fost șef în cadrul unui serviciu de spionaj. Apărută la Editura Marist din Baia Mare,cartea denumită „Ultimul Curier Ilegal. Memoriile unui spion român” desecretizează  perioada petrecută de către Cornel Nemetzi în cadrul SIE, adică între 1971 şi 1997.

 „Datele pe care le prezint sunt evenimente şi întâmplări trăite de către mine în proporţie de peste 90%, iar restul, fapte şi acţiuni relatate de foşti colegi şi cunoscuţi. Lucrarea ar putea fi considerată ca un adevărat manual de spionaj clasic, întrucât ea prezintă destul de detaliat „ABC-ul” muncii de spionaj, adică modul de recrutare, pregătire, verificare şi testarea agenţilor, căile de trimitere în misiune externă, mijloace de legătură cu reţeaua informativă, explicarea unor noţiuni specifice muncii specifice”.

Departe de orice urmă de ficțiune,Cornel Nemetzi dezgolește generos un organism atât de controversat precum SIE,fără a romanța sau îndulci întâmplările aparent șocante pentru cititorii de rând. „I-am prezentat pe foştii mei şefi şi colegi aşa cum i-am cunoscut şi perceput eu în mod nemijlocit, iar pe cei cu care nu am avut contact, aşa cum mi-au fost prezentaţi de către persoanele apropiate”. De ce cartea poartă numele de „Ultimul curier ilegal”? Pentru că acesta a fost ultimul specialist pregătit, instruit şi folosit cu succes în munca de legătură cu cadrele şi sursele speciale, fiind totodată ultimul ofiţer din aparatul de informaţii externe care a susţinut biografii ale unor cluburi străine, a efectuat deplasări externe şi misiuni de spionaj, folosind paşapoarte străine contrafăcute. Memoriile lui Cornel Nemetzi sunt crude şi la obiect. El nu iartă pe nimeni, fie că era vorba de foştii lui şefi din vârful spionajului românesc, sau de colegi ori subalterni. Multe dintre personajele ante şi post decembriste sunt prezentate în adevărata lor lumină, mult diferită de cea pe care unii sau alţii au încercat să le-o creioneze.” În toată cariera mea am ţinut cont de ce spunea Clausewitz: onoarea nu se pierde decât o singură dată”, ne avertizează în prefaţă Cornel Nemetzi.

Pentru cei ce vor să înțeleagă mai mult despre o lume care rulează în backgroundul societății noastre, cartea se poate găsi aici.

Dor de…

”I woke up in Paris…”

Uitasem cum e atunci cand ti-e dor.Uitasem cum e cand o voce draga iti staruie in minte ca o melodie ce te obsedeaza. Uitasem cum e sa te simti viu.
Cu ceva timp in urma ma declaram invinsa de anestezia puternica ce ma cuprinsese.

Da,mi-e cam dor.Așa.Dor pur si simplu,fara asteptari,fara dorinte.Dor cu joaca.Dor cu vise si aroma de cafea bauta pe fuga intr-o dimineata intre o frica (de iubire) si un zambet (ce imi ingheta ratiunea).Dor cu muzica si rasfoiri in scrisorile trecute.Dor cu minciuni nobile si dorinta de a-i fi celuilalt bine.Dor cu ganduri senine si priviri spre cer.Dor ce ma face sa zambesc.Dor ce ma indeamna sa ma joc.

Jocul…Metoda cea mai buna de a invata,metoda cea mai buna de a pastra intacte particulele tineretii.Jocul.Metoda de anticipare,metoda de proiectare a dorintelor ce zac sufocate in subconstient. Metoda de a-ti fi dor cu zambet.

Rationalul se pierde in definitii ale jocului,exacerband placerea de a te juca,multiplicand-o cu efortul de a intelege. Cu cat nonsensul e mai mare,cu atat dorinta de a intelege si de a te juca se mareste. Dar intervine luciditatea:cu cata pasiune te mai poti implica in joc atunci cand diseci ca un neurochirurg fiecare vena ce asigura fluidul de ”ludens” in interiorul unui joc? Aici e  formula: pasiunea e multiplu de 100 al faramelor de dor din tine inmultit cu gradul de incoerenta de care esti in stare.

Complicat?

Teoretic,da. Dar practic e cel mai simplu lucru: e fizica si chimie. Chimia dintre cei doi care se joaca si fizica,cea care misca fortele. Pana si dorul e o reactie chimica.De s-ar prepara si s-ar vinde in farmacii,ar fi doar pe baza de reteta de la medic.Reteta pentru vindecarea sufletelor goale ce au uitat cum e sa te simti viu atunci cand iubesti.Reteta pentru cei ce au uitat de iubirea neconditionata. Eu sunt norocoasa,ca de obicei.M-am vindecat de incurabila boala a ”sufletului de piatra” cu dor.Dor de …

Da,mi-e cam dor. Si zambesc.

Generatia care-ar trebui sa dea socoteala

Un adevăr dureros și încă spus elegant într-o societate unde eleganța e în comă…la fel și bunul simț.

Inchirieri de idei

Acum 23 de ani aveau 50 de ani. Azi, multi nu mai sunt. Multi au uitat. Multi isi sfarsesc zilele prin spitale cu medici putini. Pensiile lor sunt mici, pentru ca n-are cine sa le mai plateasca. La televizor sunt alte generatii. Viata lor se stinge incet, ca o candela rosie chinezeasca, intr-un cimitir sarac, de tara.

Si totusi, sa ne aducem aminte de ei: sunt cei care au condamnat doua milioane de romani inteligenti si energici si dornici de schimbare  la exil.

Sa ne aducem aminte de ei: cei care au votat FSN-ul in 20 mai 1990. Cei care si-au dorit liniste, securitate (in mai multe feluri decat unul), cei care si-au dorit sa apara soarele si imediat dupa el Iliescu, cei care si-au dorit si-au reusit sa puna cu botul pe labe (si imediat pe geamantan si avion) tanara si naiva intelectualitate progresista din Romania. Cei care au…

Vezi articolul original 523 de cuvinte mai mult

Puncte suspendate-n suspensie.Autoironie.

Puncte de suspensie,definiție:
-Inșiruirile incoerente de emoții machiate cu fondul de ten al rațiunii și rujate puternic cu detașarea specifică femeii căreia îi este rușine să arate că poate fi slabă.

Am un defect. Un defect care mă face nesuferită și imposibilă.Atât de nesuferită încât uneori oricât de multă răbdare ai avea, tot reușesc să te enervez crunt: accept greu că nu sunt de piatră. ”I am Stone. Lora Stone” îmi zic dimineața în oglindă,în timp ce semnez declarația-mi personală de putere cu ruj roșu și o amprentă de fard. Chiar daca pielea-mi alba și plină de alunițe e semn clar de sensibilitate,chiar dacă păru-mi de o culoare incertă (un simulacru de culori,curcubeu personalizat)e dezordonat și e expresia clară a rebeliunii ce zace în mine(statistic,oamenii cu păr creț sunt rebeli), eu îmi port masca de femeie puternică cu responsabilitate,ca pe o armură.

Mi-am atras cu această atitudine furia destinului. Până și pe domnul Destin am reușit să îl enervez.Sau pur și simplu,am proiectat prin atitudinea mea,viitorul.Așadar,viața și-a propus să mă contrazică.Să mă oblige să îmi accept slăbiciunile.Mi-a rupt agenda bine organizată și a făcut avioane de hârtie din ea.Mi-a mâzgâlit calendarul.Mi-a demonstrat că oricât de organizată,calculată,analitică și planificată aș fi eu, neprevăzutul mă poate vizita oricând.Și asta s-a întâmplat.
Și iată-mă surfer de ocazie cum îmblânzesc un tsunami similar  celui din Sumatra(2004).

Totuși,în toți anii de teatru jucat impecabil,a existat o declarație de sinceritate față de mine :” … ”. Semnele mele de punctuație preferate. Cele care mereu au purtat gândurile mele nespuse și le-au exprimat în locul meu. Semnele care au desenat în simplitatea lor curba rebeliunilor mele. Semnele care exprimă și acum mai mult decât aș putea eu vreodată. Pentru că atunci când tac,ele vorbesc în locul meu. Pentru că ele pot fi ghidul perfect în labirintul creierului meu.Pentru că ele îmi topesc masca și poate uneori sunt singurele semne de circulație pe drumul epuizant pe care îl ai de parcurs pentru a mă înțelege.

…

 

Night flight- Antoine de Saint Exupery

Vezi acest document pe Scribd

Mesaj franțuzesc

”Nu m-am îndrăgostit de tine.M-am îndrăgostit de libertatea pe care o am cu tine. Și nu mi-e dor de tine. Mi-e dor de cât de liberă sunt atunci când sunt cu tine.”

E seară. Primăvară irațională,patologic îndrăgostită de iarnă.De fiecare dată când închid ușa în urma mea de fapt cade cortina. Încă o reprezentație se încheie.

Iar eu,în liniștea nopții, dau jos fiecare mască pe care am purtat-o de-a lungul zilei.

Karen Souza îmi cântă ”i woke up in Paris” …Deschid laptopul și găsesc un mesaj de departe. Cu accent franțuzesc. Câtă coincidență…

Da, aș vrea mâine să mă trezesc în Paris. Într-un hotel. Departe de toți și toate,sperând că nu voi mai fi atinsă de nimic.

Da,aș vrea mâine să fiu liberă în Paris. Și să nu-mi pese de nimic din țară.

E ciudat cum de la o vreme am început să simt acut constrângerile vieții din România.De la micimea caracterului oamenilor ahtiați după eterna competiție de a arunca cu noroi în alții și până la eterna luptă a celor mulți pentru a crea pe căi corecte ceva.

Mă fascinează  și curba relațiilor(mioritice) dintre oameni. Ca o electrocardiogramă,relația dintre doi oameni cunoaște perioade de plus și inevitabil,după un timp,o curbă descendentă. Ca  indicator important al sănătății unei relații este tocmai timpul dintre vârful de plus al relației și linia finală a exitusului. Așadar,prietenul de azi e dușmanul de mâine.Cel pe care ieri îl apărai ajunge călăul tău. Suntem oameni,supuși greșelii și cea mai des întâlnită greșeală este supraevaluarea celor pe care îi credem prieteni. Sau potențiali prieteni.Mă simt constrânsă de tendința mea de a supraevalua oamenii.

Da, mă simt constrânsă de graba celorlalți de a judeca fără să studieze situațiile în profunzime,mă simt constrânsă de apetitul multora pentru aparențe și am început să dezvolt alergie la cei care te condamnă fără a te cerceta.

Și cel mai mult mă enervează cum mulți ridică la rang de batjocură ”certitudinea” falsă că celalalt e prost.

Ne-am specializat în a conjuga gresit toate verbele. De la ”a fi” și până la ”a trăi”! Spectacol trist.

Obosită de toate astea, încăpățânată să nu renunț ușor,o ascult pe Karen Souza și adorm cu gândul la mesajul franțuzesc. Adorm cu gândul la libertate. Poate mâine mă voi trezi la Paris…