Puncte suspendate-n suspensie.Autoironie.

Puncte de suspensie,definiție:
-Inșiruirile incoerente de emoții machiate cu fondul de ten al rațiunii și rujate puternic cu detașarea specifică femeii căreia îi este rușine să arate că poate fi slabă.

Am un defect. Un defect care mă face nesuferită și imposibilă.Atât de nesuferită încât uneori oricât de multă răbdare ai avea, tot reușesc să te enervez crunt: accept greu că nu sunt de piatră. ”I am Stone. Lora Stone” îmi zic dimineața în oglindă,în timp ce semnez declarația-mi personală de putere cu ruj roșu și o amprentă de fard. Chiar daca pielea-mi alba și plină de alunițe e semn clar de sensibilitate,chiar dacă păru-mi de o culoare incertă (un simulacru de culori,curcubeu personalizat)e dezordonat și e expresia clară a rebeliunii ce zace în mine(statistic,oamenii cu păr creț sunt rebeli), eu îmi port masca de femeie puternică cu responsabilitate,ca pe o armură.

Mi-am atras cu această atitudine furia destinului. Până și pe domnul Destin am reușit să îl enervez.Sau pur și simplu,am proiectat prin atitudinea mea,viitorul.Așadar,viața și-a propus să mă contrazică.Să mă oblige să îmi accept slăbiciunile.Mi-a rupt agenda bine organizată și a făcut avioane de hârtie din ea.Mi-a mâzgâlit calendarul.Mi-a demonstrat că oricât de organizată,calculată,analitică și planificată aș fi eu, neprevăzutul mă poate vizita oricând.Și asta s-a întâmplat.
Și iată-mă surfer de ocazie cum îmblânzesc un tsunami similar  celui din Sumatra(2004).

Totuși,în toți anii de teatru jucat impecabil,a existat o declarație de sinceritate față de mine :” … ”. Semnele mele de punctuație preferate. Cele care mereu au purtat gândurile mele nespuse și le-au exprimat în locul meu. Semnele care au desenat în simplitatea lor curba rebeliunilor mele. Semnele care exprimă și acum mai mult decât aș putea eu vreodată. Pentru că atunci când tac,ele vorbesc în locul meu. Pentru că ele pot fi ghidul perfect în labirintul creierului meu.Pentru că ele îmi topesc masca și poate uneori sunt singurele semne de circulație pe drumul epuizant pe care îl ai de parcurs pentru a mă înțelege.

 

Reclame

Mesaj franțuzesc

Nu m-am îndrăgostit de tine.M-am îndrăgostit de libertatea pe care o am cu tine. Și nu mi-e dor de tine. Mi-e dor de cât de liberă sunt atunci când sunt cu tine.

E seară. Primăvară irațională,patologic îndrăgostită de iarnă.De fiecare dată când închid ușa în urma mea de fapt cade cortina. Încă o reprezentație se încheie.

Iar eu,în liniștea nopții, dau jos fiecare mască pe care am purtat-o de-a lungul zilei.

Karen Souza îmi cântă ”i woke up in Paris” …Deschid laptopul și găsesc un mesaj de departe. Cu accent franțuzesc. Câtă coincidență…

Da, aș vrea mâine să mă trezesc în Paris. Într-un hotel. Departe de toți și toate,sperând că nu voi mai fi atinsă de nimic.

Da,aș vrea mâine să fiu liberă în Paris. Și să nu-mi pese de nimic din țară.

E ciudat cum de la o vreme am început să simt acut constrângerile vieții din România.De la micimea caracterului oamenilor ahtiați după eterna competiție de a arunca cu noroi în alții și până la eterna luptă a celor mulți pentru a crea pe căi corecte ceva.

Mă fascinează  și curba relațiilor(mioritice) dintre oameni. Ca o electrocardiogramă,relația dintre doi oameni cunoaște perioade de plus și inevitabil,după un timp,o curbă descendentă. Ca  indicator important al sănătății unei relații este tocmai timpul dintre vârful de plus al relației și linia finală a exitusului. Așadar,prietenul de azi e dușmanul de mâine.Cel pe care ieri îl apărai ajunge călăul tău. Suntem oameni,supuși greșelii și cea mai des întâlnită greșeală este supraevaluarea celor pe care îi credem prieteni. Sau potențiali prieteni.Mă simt constrânsă de tendința mea de a supraevalua oamenii.

Da, mă simt constrânsă de graba celorlalți de a judeca fără să studieze situațiile în profunzime,mă simt constrânsă de apetitul multora pentru aparențe și am început să dezvolt alergie la cei care te condamnă fără a te cerceta.

Și cel mai mult mă enervează cum mulți ridică la rang de batjocură ”certitudinea” falsă că celalalt e prost.

Ne-am specializat în a conjuga gresit toate verbele. De la ”a fi” și până la ”a trăi”! Spectacol trist.

Obosită de toate astea, încăpățânată să nu renunț ușor,o ascult pe Karen Souza și adorm cu gândul la mesajul franțuzesc. Adorm cu gândul la libertate. Poate mâine mă voi trezi la Paris…

7 zile

Cele 7 zile ale Evei.

Ziua 1
___________

Zâmbet
cuvinte mute
desenate pe buze.

Ziua 2
______________
Mângâiere-
răzvrătirea porilor
surprinși
iubindu-se.

Ziua 3
________________

Lumină caldă
sărut descompus
în silabe.

Ziua 4
_________________
Femeie-
secundă relativă
între două timpuri.

Ziua 5
_________________
Albastru-
concentrat de cer
picurat în ochii tăi.

Ziua6
_________________
Copilărie-
gamă minoră
a maturității.

Ziua 7
_________________
Liniște-
somn fără vise-n plină zi
cu ochii-ți albaștri larg deschiși.
poezie

Tăcere

Acum aproape un an scriam asta pe pagina mea de facebook.Acum simt că aceste cuvinte sunt mai pline de sens ca oricând.

“Pitagorismul, urmărind dezrobirea sufletului din carcera trupului, prin viață cumpătată în slujba binelui și dreptății, a recunoscut că mijlocul de a ne ridica peste micimile vieții este cunoașterea adevărată a lumii. Fiindcă pitagoreicii prețuiau muzica și armonia ei, ca mijloace de înălțare sufletească, au efectuat cele dintâi cercetări științifice asupra muzicii.

 

La intrarea în școală, discipolului i se prescria un anumit timp de tăcere. Fiecare avea timpul său, stabilit în funcție de capacitatea sa presupusă. Dicipolul tăcea și asculta ce spuneau alții timp de cel puțin doi ani. Cei care se găseau pe acest parcurs de tăcere și ascultau se numeau akustikoi (auditori). Cei ce aveau voie să vorbească, să întrebe și să-și spună părerile, după ce învățaseră lucrurile cele mai grele – tăcerea și ascultarea – se numeau matematici (mathematikoi), căci vechii greci înțelegeau prin matematici geometria, muzica și celelalte discipline superioare. Apoi, cei care treceau mai departe la cercetarea Universului și a principiilor naturii se numeau fizicieni (physikoi ).

 

Contrar aparențelor, nu este vorba de un ritual inițiatic. Pitagoricii supuneau pe neofiți la o tăcere care însemna o acțiune preparatorie în vederea însușirii științelor. Tăcând și ascultând, discipolii „începeau să devină erudiți” în ceea ce „se numea ekhemythia „, adică „păstrarea cuvântului”. (N. Nasta, Note la Pytagoras)

De-a lungul timpului am tăcut inexplicabil în anumite momente. De fiecare dată tăcerea mea a fost o tăcere voluntară, studiată și cu un scop précis.Niciodată nu am tăcut din ignoranță sau din lipsă de replică. Doar că în unele momente tăcerea e cel mai valoros cadou pe care ți-l poți oferi: ai ocazia să te retragi în umbră, să studiezi, să asculți, să înțelegi . E un nou unghi de privire asupra lucrurilor importante, un unghi demn de luat în seamă pentru a înțelege situațiile în ansamblul lor .

Geometric vorbind, fiecare QED este însoțit la un moment dat de exercițiul  tăcerii. Putem gândi mai bine atunci când suntem tăcuți. Iată de astăzi sunt un akustikoi : parcursul meu de tăcere și ascultare a început .

Să lăsăm faptele să vorbească.

 

 

Războaie ce nu ne aparțin

Uneori viața este ca un teatru de operațiuni. Ne trezim aruncați în mijlocul unor conflicte cu care nu avem nicio legătură. Nu contează ce știi, despre cine știi și cât de periculos poți fi. Contează doar ceea ce vrei să faci cu ceea ce știi: să uiți , să îți ștergi memoria, arhivele , trecutul. Blanc.

E luni . Vreme ce ma duce cu gandul la ploile londoneze  care m-au fascinat prin aerul lor aristocrat acum cativa ani .

Deasupra tuturor domneste ceata : ceata ignorantei, ceata indiferentei, ceata complicitatii la manipulare. In fiecare dimineata gasesc casuta de mesaje plina . Mailul la fel. Ce mi-a atras atentia in aceasta dimineata a fost mesajul unei persoane la care tin foarte mult , o prietena care mi-a fost martor in perioadele cand luptam intr-un razboi ce nu imi apartinea, cand viata mea trecea prin niste schimbari profunde .

“Ce-ti veni cu razboiul? Vrei sa iti faci probleme??Iti place sa iti creezi probleme aiurea in tramvai! Nu iti ajunge ca ai aparat candva un monstru? Tu l-ai alimentat !”

M-am oprit un timp din tot ce trebuia sa fac . M-am gandit la mesajul ei , m-am gandit la ea si la relatia noastra. Primul impuls a fost sa cred ca m-a intrebat asta dintr-un spirit protector dus la extrem . Apoi , cu cat incercam sa ajung in profunzimea intrebarilor mi-am dat seama de ceva : cu toate ca ma cunoaste atat de bine, cu toate ca am impartit luni la rand acelasi birou, acelasi pachet de tigari , povesti, tristeti si bucurii, cu toate astea de fapt nu ma cunoaste deloc.
”Daca intelegi cum gandesc , e ca si cum m-ai cunoaste de o viata . Daca inteleg cum gandesti , e ca si cum ne-am mai intalnit in alta viata ”i-am raspuns.

”Duci in continuare un razboi ce nu iti apartine” mi-a zis.

In incercarea de a intelege de ce m-a intrebat ea asta , mi-am amintit de un episod petrecut in anul 2012 . Eram intr-un razboi deschis cu managerii mei.Un alt razboi ce nu imi apartinea. Luptam pentru drepturile unui om profesionist (asa il credeam…) pe care boardul companiei refuzase sa il recruteze pe sume uriase (atragand dupa sine respingerea unui proiect mare , la care muncisem mult!) ; decisa sa sanctionez dur nedreptatile la care era supus omul profesionist in care eu credeam . Ca si acum , si atunci , ea mi-a pus aceeasi intrebare :”Ce-ti veni? Vrei sa iti faci probleme? Ce iti pasa tie de altul? Gandeste-te la tine!”

Imi amintesc ca in acea zi discutia noastra a fost destul de dura . Am incercat sa o fac sa inteleaga ca eu nu voi accepta un compromis profesional  rusinos pentru bani. Sa inteleaga ca nu pot trece peste principiile mele pentru a accepta nedreptatea ca pe o stare de fapt . Ca nu pot lasa un om  care a are incredere in mine sa ramana fara drepturi . Nu a inteles. Nu a reusit atunci sa perceapa coerenta discursului meu . La nici o saptamana dupa acea discutie , eu plecam din firma ….

Astazi,dupa cateva luni bune, razboiul nu s-a incheiat. In buna traditie duc razboaie ce nu imi apartin. Si la nici cateva ore dupa ce am citit mesajul ei mi s-a confirmat ca are dreptate.

In razboiul meu surd , de fapt am aparat o nedreptate si am alimentat un monstru.

––––––––––––––––––––––-
In razboi totul e permis. Eu sunt singura care inca mai lupta cu gratie si manusi de catifea, pastrand bunele maniere chiar si atunci cand simte sabia rece a miseliei lovind in spate. Ce naiva!