Stima de sine și imaginea proiectată

A trecut ceva timp de când am scris ultima oară aici.Aproximativ 6 luni.Șase luni pline,frumoase,cu oameni frumoși și experiențe.

În seara asta însă am avut o discuție interesantă cu o prietenă.Despre obsesia imaginii perfecte și sacrificiile pe care unii și unele le fac doar pentru a da bine în fața societății și a familiei.Adică…se anulează pe sine pentru a deveni produsul perfect pe care ceilalți îl doresc.Acei ceilalți care de multe ori nu dau doi bani pe ”perfectul/perfecta„ ca om,dar care își alimentează egoismul și satisfacția din imaginea uneori chinuită a celuilalt.Un fel de marketing uman.

Ei bine,în spatele perfecțiunii afișate se ascund de cele mai multe ori drame. Cei care ați văzut ”Desperate housewifes”probabil vă amintiți de perfecta Bree.Acea perfectă care avea de fapt cea mai tristă viață dintre toate viețile triste posibile.Atunci cand nimic din ceea ce pentru ceilalti pare ”tot ceea ce un om isi poate dori” nu te mai satisface,atunci cand ansamblul perfect te dărâmă pe tine ca individualitate și te asimilează într-o ecuație romanțată despre perfecțiune cu care eul tău nu are nimic în comun(copilul perfect,familia perfectă,mama perfectă,casa perfectă,jobul perfect,notele de 10,deșteptăciunea perfectă-în mintea unora există și perfecțiunea deșteptăciunii,etc),ei bine atunci subconștientul urlă și tu îl ignori.Continui mica piesă de teatru.Perfectă și ea de altfel.

Perfecțiunea afișată de dragul imaginii este o închisoare dezolantă.Acum ceva timp am întâlnit un om care a dat cu piciorul unei iubiri pe motive de …imagine. A ignorat orice pornire a eu-lui,a strâns din dinți și și-a propus să renunțe la ceea ce îl făcea fericit doar pentru că nu dădea bine imaginii.

Well,un alt caz întâlnit anul ăsta a fost al unei tipe care ar fi dat orice să fie în centrul atenției.Și nu oricum,ci prin perfecțiunea sa,prin judecățile sale de o valoare inestimabilă,prin faptul că poate fi expertă în 20 de mii de domenii în același timp și să te ferească sfântul buton de ”like&share” să îndrăznești să contrazici perfecta,vei fi aspru pedepsit cu:”ești prost,eu știu mai bine decât tine”(care poate ai vreo 3 mastere în domeniu și un doctorat în pregătire).

Cum am prostul obicei de a observa și analiza și cum oamenii care mă înconjoară sunt atât de ofertanți în ambitusul gamelor de atitudini și trăiri,mă întreb de ce unii oameni sacrifică lucruri importante pentru imagine? Care este cauza care declanșează efectul ăsta?De ce imaginea proiectată asupra altora( și de cele mai multe ori falsă) este mai importantă decât echilibrul dintre tine și eul tău?

Imagine proiectată nu este sinonimă nici pe departe cu stima de sine. Ba mai mult,produce o prăpastie uriașă între cine ești cu adevărat  și cine te lupți să arăți că ești,doar pentru a satisface orgolii ce nu-ți aparțin. Chestie de alegere?Poate,dar de cele mai multe ori alegerile/deciziile nu le aparțin oamenilor care se luptă pentru a fi perfecții altora.Neștiind că tocmai imperfecțiunea este perfectul posibil și uman.

Și eu am defectele mele.Uriașe.Sunt analitică și utilizez prea des raționamentul deductiv,sunt ca o râie cu oamenii pe care îi iubesc și extrem de rece cu cei care îmi sunt indiferenți,sunt pasională și ma bat cu mori de vânt,aleg prost și dau șanse/încredere oricui,uneori sunt malefică.Dar m-am acceptat.Imaginea mea în fața celorlalți se reduce acum la rațiuni sociale și estetice. Știu că niciodată nu voi putea face pe plac oricui,știu că s-ar putea să iubesc omul greșit sau să aleg businessul falimentar.Știu că pentru unii voi rămâne aia ”a unor structuri” și pentru alții voi rămâne tipa aia cam nebună. Pentru mulți alții voi rămâne o tipă care tace mult sau care este pasionată la extrem de avioane.Și pentru mulți trecători am rămas tipa care merge pe stradă uitându-se după avioane. Da,al naibii de imperfectă,deloc inocentă.Dar cei care mă iubesc sau o clipă au fost atrași de mine,au fost tocmai pentru asta:imaginea mea e șifonată,controversată și până la urmă nu îmi pasă.Vreau doar să fiu împacată eu cu mine și să ador în continuare să mă privesc în oglindă.

Imperfecțiunea este noua perfecțiune.Poartă-ți defectele,pasiunile și iubirile vinovate.Asta te face mai frumos/frumoasă.

Reclame

Domnilor de la STS

Stimați domni de la STS,

Am observat zilele trecute că v-ați oprit din timpul dvs prețios pentru a-mi studia umilul blog. Alături de telefoanele-mi ascultate și corespondența supravegheată.  Nu știu ce v-ar fi putut stârni atât de tare interesul.Sau poate sunteți amatori de literatură.

Pentru liniștea dumnevoastră țin să precizez că textele de pe acest blog sunt fragmente din cartea în lucru ”Jurnalul unei pianiste”. Desigur,jurnalul este un lung șir de  întâmplări reale și doar numele persoanjelor au fost modificate. De asemenea țin să precizez că am scris un articol de recomandare pentru cartea ”Ultimul curier ilegal” pentru că o consider o radiografie detaliată a sistemului ce rulează în backgroundul societății românești. Să înțeleg din atitudinea dvs. că domnul Cornel Nemetzi a devenit brusc periculos? Să înțeleg că fostele cadre nu vor înceta niciodată să fie supravegheate? Rămâne de văzut…

Vă invit încă de pe acum,în mod public, la lansarea jurnalului. Nu știu încă momentul exact al lansării,dar promit că vă voi trimite și o invitație oficială. Momentan,povestea jurnalului e încă în desfășurare. Și personajele nu încetează să se modifice. Finalul mă ține până  și pe mine în suspans…

Dar pentru deliciul dvs., stimați domni de la STS, și pentru că îmi vizitați des blogul, redau mai jos un fragment din ”Jurnalul unei pianiste”,mai exact ziua 1 August 2011:

____________________________________________________________________________
M-am trezit într-o simfonie de zgomote urbane:tramvaiul 41 cu scârțâitul său,claxoane,urme de avioane pe cer și o lumină indecentă.Am realizat că părăsisem casa de lângă cimitir,cu numărul 13,implicit orașul plictisitor de provincie și că e prima dimineață din restul dimineților de locuitor al  Bucureștiului. M-am ridicat greoi din pat,mă simțeam obosită.Filtrul de cafea setat cu o seară înainte. Mi-am luat cafeaua și am ieșit pe terasa apartamentului aflat la etajul 12. Arcul de Triumf m-a salutat din îndepărtare,la fel și broasca țestoasă -veșnica locatară,indiferent de numărul chiriașilor perindați pe aici. Nici nu m-am așezat bine pe șezlongul încălzit de soare că telefonul sună. Era domnul T.Instinctiv,iau o poziție profesională și răspund cu un aer oficial,de luni dimineață. ”Sper că v-ați instalat.Vă așteptăm în două ore la unitate”. Răspund sec: ”am înțeles”, în timp ce în mintea mea dau glas unei înjurături elegante. Îmi uit cafeaua pe terasă și îmi fac curaj. Azi nu e doar luni. Nu e doar prima zi de București. E prima zi din restul vieții mele. Și fir-ar,eu nu știu ce să port pentru a mă asorta cu toate astea…

Veșnicul ruj roșu mă însoțește și azi.Invariabil,prin toate locurile unde am trăit,rujul roșu a fost singura mea certitudine. Indiferent de nesiguranța zilei de mâine,de identitățile mele,de adresele sau culorile părului,rujul roșu mi-a dat siguranța. Taxiul ajuns la scară mă așteaptă. Urc în spate,îmi aprind o țigară și îi comunic adresa șoferului. Printre câteva glume(taximestrist…),taxi-ul pornește.Tăcerea mea nepoliticoasă îl lamurește repede pe șofer că nu am chef de comunicări ad-hoc și într-un final tace. În 35 de minute am ajuns la poarta unității. Da,unitatea aceea care nu lasă loc decât de uniforme,e gata să o cunoască pe dra cu rochie roșie,stilleto și ruj roșu. Sunt un contrast,dar un contrast pe care și l-au asumat.

Am trecut de filtrul de securitate,nu înainte de a-i șoca pe  ofițeri.Nu mă încadram în dresscode și nici nu aveam de gând să renunț la țigară. Am pășit cu sigurantă către ușa întredeschisă.În sala de ședințe cei trei bărbați suspect de prietenoși mă așteptau.Ajunsă în dreptul ușii  am zărit pe masă un dosar. Domnul T se ridică în picioare zâmbind: ”Dra Eva,ne bucurăm că ați ajuns!Luați loc!”

 Pășeam ca într-un vis.În mintea mea gândurile se învălmășeau.M-am așezat pe scaunul dintre cei doi,domnul T și Ștefan. Pe fața mea nu se citea nicio emoție. Doar în fumul de țigară se amestecaseră deja teama și siguranța,misterul situației și inconștiența.

P.s. Vă mulțumesc pentru vizită. Data viitoare treceți browserul printr-un proxy pentru a vă păstra vizitele ”secrete”! Lectură plăcută!

sts1

Update 1: La puțin timp după publicarea acestui articol m-ați vizitat din nou,stimați domni de la STS. Data viitoare,repet,folosiți proxy,sigur îi cunoașteți utilitatea.

sts2

Puncte suspendate-n suspensie.Autoironie.

Puncte de suspensie,definiție:
-Inșiruirile incoerente de emoții machiate cu fondul de ten al rațiunii și rujate puternic cu detașarea specifică femeii căreia îi este rușine să arate că poate fi slabă.

Am un defect. Un defect care mă face nesuferită și imposibilă.Atât de nesuferită încât uneori oricât de multă răbdare ai avea, tot reușesc să te enervez crunt: accept greu că nu sunt de piatră. ”I am Stone. Lora Stone” îmi zic dimineața în oglindă,în timp ce semnez declarația-mi personală de putere cu ruj roșu și o amprentă de fard. Chiar daca pielea-mi alba și plină de alunițe e semn clar de sensibilitate,chiar dacă păru-mi de o culoare incertă (un simulacru de culori,curcubeu personalizat)e dezordonat și e expresia clară a rebeliunii ce zace în mine(statistic,oamenii cu păr creț sunt rebeli), eu îmi port masca de femeie puternică cu responsabilitate,ca pe o armură.

Mi-am atras cu această atitudine furia destinului. Până și pe domnul Destin am reușit să îl enervez.Sau pur și simplu,am proiectat prin atitudinea mea,viitorul.Așadar,viața și-a propus să mă contrazică.Să mă oblige să îmi accept slăbiciunile.Mi-a rupt agenda bine organizată și a făcut avioane de hârtie din ea.Mi-a mâzgâlit calendarul.Mi-a demonstrat că oricât de organizată,calculată,analitică și planificată aș fi eu, neprevăzutul mă poate vizita oricând.Și asta s-a întâmplat.
Și iată-mă surfer de ocazie cum îmblânzesc un tsunami similar  celui din Sumatra(2004).

Totuși,în toți anii de teatru jucat impecabil,a existat o declarație de sinceritate față de mine :” … ”. Semnele mele de punctuație preferate. Cele care mereu au purtat gândurile mele nespuse și le-au exprimat în locul meu. Semnele care au desenat în simplitatea lor curba rebeliunilor mele. Semnele care exprimă și acum mai mult decât aș putea eu vreodată. Pentru că atunci când tac,ele vorbesc în locul meu. Pentru că ele pot fi ghidul perfect în labirintul creierului meu.Pentru că ele îmi topesc masca și poate uneori sunt singurele semne de circulație pe drumul epuizant pe care îl ai de parcurs pentru a mă înțelege.

 

Mesaj franțuzesc

Nu m-am îndrăgostit de tine.M-am îndrăgostit de libertatea pe care o am cu tine. Și nu mi-e dor de tine. Mi-e dor de cât de liberă sunt atunci când sunt cu tine.

E seară. Primăvară irațională,patologic îndrăgostită de iarnă.De fiecare dată când închid ușa în urma mea de fapt cade cortina. Încă o reprezentație se încheie.

Iar eu,în liniștea nopții, dau jos fiecare mască pe care am purtat-o de-a lungul zilei.

Karen Souza îmi cântă ”i woke up in Paris” …Deschid laptopul și găsesc un mesaj de departe. Cu accent franțuzesc. Câtă coincidență…

Da, aș vrea mâine să mă trezesc în Paris. Într-un hotel. Departe de toți și toate,sperând că nu voi mai fi atinsă de nimic.

Da,aș vrea mâine să fiu liberă în Paris. Și să nu-mi pese de nimic din țară.

E ciudat cum de la o vreme am început să simt acut constrângerile vieții din România.De la micimea caracterului oamenilor ahtiați după eterna competiție de a arunca cu noroi în alții și până la eterna luptă a celor mulți pentru a crea pe căi corecte ceva.

Mă fascinează  și curba relațiilor(mioritice) dintre oameni. Ca o electrocardiogramă,relația dintre doi oameni cunoaște perioade de plus și inevitabil,după un timp,o curbă descendentă. Ca  indicator important al sănătății unei relații este tocmai timpul dintre vârful de plus al relației și linia finală a exitusului. Așadar,prietenul de azi e dușmanul de mâine.Cel pe care ieri îl apărai ajunge călăul tău. Suntem oameni,supuși greșelii și cea mai des întâlnită greșeală este supraevaluarea celor pe care îi credem prieteni. Sau potențiali prieteni.Mă simt constrânsă de tendința mea de a supraevalua oamenii.

Da, mă simt constrânsă de graba celorlalți de a judeca fără să studieze situațiile în profunzime,mă simt constrânsă de apetitul multora pentru aparențe și am început să dezvolt alergie la cei care te condamnă fără a te cerceta.

Și cel mai mult mă enervează cum mulți ridică la rang de batjocură ”certitudinea” falsă că celalalt e prost.

Ne-am specializat în a conjuga gresit toate verbele. De la ”a fi” și până la ”a trăi”! Spectacol trist.

Obosită de toate astea, încăpățânată să nu renunț ușor,o ascult pe Karen Souza și adorm cu gândul la mesajul franțuzesc. Adorm cu gândul la libertate. Poate mâine mă voi trezi la Paris…

Tăcere

Acum aproape un an scriam asta pe pagina mea de facebook.Acum simt că aceste cuvinte sunt mai pline de sens ca oricând.

“Pitagorismul, urmărind dezrobirea sufletului din carcera trupului, prin viață cumpătată în slujba binelui și dreptății, a recunoscut că mijlocul de a ne ridica peste micimile vieții este cunoașterea adevărată a lumii. Fiindcă pitagoreicii prețuiau muzica și armonia ei, ca mijloace de înălțare sufletească, au efectuat cele dintâi cercetări științifice asupra muzicii.

 

La intrarea în școală, discipolului i se prescria un anumit timp de tăcere. Fiecare avea timpul său, stabilit în funcție de capacitatea sa presupusă. Dicipolul tăcea și asculta ce spuneau alții timp de cel puțin doi ani. Cei care se găseau pe acest parcurs de tăcere și ascultau se numeau akustikoi (auditori). Cei ce aveau voie să vorbească, să întrebe și să-și spună părerile, după ce învățaseră lucrurile cele mai grele – tăcerea și ascultarea – se numeau matematici (mathematikoi), căci vechii greci înțelegeau prin matematici geometria, muzica și celelalte discipline superioare. Apoi, cei care treceau mai departe la cercetarea Universului și a principiilor naturii se numeau fizicieni (physikoi ).

 

Contrar aparențelor, nu este vorba de un ritual inițiatic. Pitagoricii supuneau pe neofiți la o tăcere care însemna o acțiune preparatorie în vederea însușirii științelor. Tăcând și ascultând, discipolii „începeau să devină erudiți” în ceea ce „se numea ekhemythia „, adică „păstrarea cuvântului”. (N. Nasta, Note la Pytagoras)

De-a lungul timpului am tăcut inexplicabil în anumite momente. De fiecare dată tăcerea mea a fost o tăcere voluntară, studiată și cu un scop précis.Niciodată nu am tăcut din ignoranță sau din lipsă de replică. Doar că în unele momente tăcerea e cel mai valoros cadou pe care ți-l poți oferi: ai ocazia să te retragi în umbră, să studiezi, să asculți, să înțelegi . E un nou unghi de privire asupra lucrurilor importante, un unghi demn de luat în seamă pentru a înțelege situațiile în ansamblul lor .

Geometric vorbind, fiecare QED este însoțit la un moment dat de exercițiul  tăcerii. Putem gândi mai bine atunci când suntem tăcuți. Iată de astăzi sunt un akustikoi : parcursul meu de tăcere și ascultare a început .

Să lăsăm faptele să vorbească.